Zeii_Olimpului

Modul în care au fost priviți zeii în păgânism

      Probabil că mulți dintre noi ne-am întrebat de multe ori: ”Oare cine or fi fost și Zeii ăștia, de n-aveau astâmpăr fără să se amestece în viețile oamenilor?” Despre ei am tot auzit, ba din legende, ba din diverse religii, unele care propovăduiau închinarea la o întregă pleiadă de Zei și zeișori, altele la câte un singur Zeu mare și puternic, cât toți ceilalți la un loc, dar cine oare să fi fost ei...? Cum o religie derivă dintr-alta, tot așa și Zeii unei religii mai vechi sunt preluați de alta mai nouă și descriși diferit, bineînțeles pentru a fi în concordanță cu mentalitatea oamenilor din zona în care aceasta ia naștere. Deci, pentru a afla cine au fost Zeii, e normal și logic să mergem către momentele de început ale religiei în cadrul speciei umane, atunci când se forma păgânismul, ca o necesitate a oamenilor de a-și organiza viața după criterii demne de ființe cu coloană vertebrală și posedând inteligență, dar și pentru a răzbi prin greutățile acelor vremuri. În acele timpuri au luat naștere Zeii în păgânism sau Zeii păgâni, spus mai pe scurt. Legendele despre ei au apărut cu mult mai târziu, atunci când oamenii au avut timp și pentru a crea fantezii cu ființe supranaturale, pe seama unor realități din trecut. E plăcut să citim legende și basme, dar nu trebuie să cădem în greșeala de a crede că ele descriu o realitate, poate că unele mai ascund încă un sâmbure de adevăr, însă și acesta îmbrăcat în metafore...
      În acele vremuri de început ale omenirii, persoanele cu trăsături deosebite, precum cei care erau foarte bine dezvoltați din punct de vedere fizic, cei care aveau un caracter puternic, cei care se evidenţiau în lupte, cei care aveau talente deosebite, cei care dădeau dovadă de iscusinţă şi inteligenţă acolo unde era nevoie sau cei care aveau iniţiativă şi ştiau să-i mobilizeze pe ceilalţi în momentele critice, se făceau uşor remarcaţi şi în timp ajungeau să marcheze comunitatea în mijlocul căreia și-au dus existența. Timpul trecând, amintirile despre aceşti oameni şi în special despre trăsăturile lor definitorii, ajungeau să se transforme în puncte de reper pentru diverse activităţi, pentru ca mai apoi să se transforme în simboluri, numite Zei.
      Pentru că e mai ușor de înțeles fenomenul cu ajutorul exemplelor, mă voi folosi de ele. Un simbol pentru forța umană, care a dăinuit până în zilele noastre, este Hercule sau mai bine zis, imaginea pe care ne-am format-o despre acest erou al vechilor legende grecești, datorită faptelor pe care le-a făcut, ori se presupune că le-ar fi făcut. Cum n-am fost niciunul acolo pentru a vedea ce a făcut în realitate și ce nu, putem doar să ne gândim că în legendele respective s-au ”umflat” mult niște fapte ale unui om, care a impresionat cândva prin puterea sa. Legendele ne spun că Hercules (Heracles în greacă) a fost un Semizeu renumit al antichității, născut dintr-o mamă muritoare (Alcmene), în urma relației pe care aceasta a avut-o cu Zeus, șeful Zeilor. Lăsând la o parte faptul că entitățile spirituale, inclusiv Zeii, nu au spermatozoizii necesari pentru a lăsa însărcinată o femeie, e greu de admis că un șef al Zeilor, care trăiește printre norii din vârful Olimpului și are totul la picioarele sale, să vină și să se dea drept Amphitryon, soțul Alcmenei, pentru a se împreuna cu ea... Și toate astea pentru ce, pentru a da naștere unui om care să se bată...? Dacă judecăm cu mintea limpede, nu e greu de înțeles că acolo n-a fost niciun Zeus, ci mintea omenească a supralicitat, înflorind povestea pentru a-i da mai multă putere de a impresiona oamenii. Să nu uităm și faptul că legendele au fost scrise în stil politeist și nu păgân, adică Zeii descriși în ele nu sunt prezentați ca simboluri, ci ca entități supranaturale cu trăsături divine.
      Următorul pas a constat în realizarea de statui, care să reprezinte imaginea omului care s-a transformat în simbol. În ziua de azi se întâmplă acelaşi lucru, deoarece oamenii, în esenţa lor, au rămas aceeaşi, în sensul că au acelaşi mod de gândire. Acum se fac statui pentru marii domnitori ai neamului, pentru oameni de ştiinţă, scriitori, poeţi, sportivi, etc. Numele şi realizările lor sunt amintite mai tot timpul în mass media. Instituţii particulare şi de stat poartă numele lor şi oamenii le slăvesc amintirea prin diverse manifestări. Cam aşa se întâmpla şi cu mii de ani în urmă, evident în condiţiile existente în societatea de atunci și cu deosebirea că atunci respectivii erau numiți Zei, iar azi sunt numiți Staruri, Titani (ai științei, ai poeziei, etc.), Regi (ai rock-ului, ai pop-ului, ai sportului, etc.), uneori chiar și Zei... Dacă Eminescu ar fi trăit în acele vremuri, în mod sigur, genialitatea sa s-ar fi făcut remarcată și ar fi ajuns un simbol al poeziei, deci un Zeu al acestui domeniu. Imposibilitatea transmiterii nedistorsionate a informației, dar și nevoia de senzațional a oamenilor a dus, de-a lungul timpului, la deformarea ideii de zeitate. Încercaţi să vă gândiţi că pe vremea aceea nu existau mijloacele de comunicare în masă care există acum, iar informaţiile circulau de la om la om şi oamenii au de multe ori tendinţa de a exagera şi a face, aşa cum se spune, din țânţar armăsar. Aşa au fost transformate, în multe locuri, simbolurile numite Zei, în altfel de zei, de tip fantastic, iar păgânismul înlocuit de religii teiste. Uneori această înlocuire a avut un caracter pașnic, alteori nu...
      Simbolurile cosmice sau cele legate de Natură, reprezintă o altă categorie de Zei păgâni. Toată această simbolistică păgână era folosită în descrierea metaforică a anumitor fenomene, după cum era obiceiul acelor vremuri, dar și în practicile rituale specifice Sabaturilor și Magiei Păgâne. În păgânism, spre deosebire de religiile teiste, zeii erau doar simboluri ce nu presupuneau existența unor ființe supranaturale cu atribute divine, de voința cărora să depindă viața oamenilor. De exemplu, în păgânism, Zeul Marte era simbolul planetei Marte, dar era considerat în același timp și un simbol (Zeu) al războiului, datorită asocierii făcute între culoarea roșie a planetei și armele înroșite de sângele curs în lupte. În politeism, Zeul Marte a fost transformat dintr-un simbol într-o ființă supranaturală și divină cu aspect de om (antropomorfism), care avea rolul de guvernare al războaielor.
      Datorită caracteristicilor simbolice ale zeităților păgâne, în păgânism nu a existat niciodată practica închinării, în schimb simbolurile au fost respectate. Odată cu transformarea simbolurilor în divinităţi, a degenerat şi respectul, devenind închinare.



Satiri, Pan și Satan


Satir

Pan

Satan

       Se spune că o imagine valorează cât o mie de cuvinte, dar și cuvintele au totuși rostul lor...
      În continuare, să deslușim cine au fost satirii și modul în care fantezia minții umane le-a atribuit, după multe secole, însușiri de ființe supranaturale, transformându-i în Zeul Pan. Apoi să observăm doar cum acesta, la rândul său, a căzut pradă unor minți care l-au mai ”perfecționat” puțin, i-au mai ajustat imaginea pe ici, pe colo, prezentându-l sub forma înfricoșătorului personaj Satan, cel căzut din ceruri și veșnic scos ca țap ispășitor pentru toate prostiile făcute de oameni.

      Satiri - Veche denumire greacă ( Σάτυροι, Satyroi) dată unor ființe ce sălășluiau în zonele montane împădurite, despre care se spune că ar fi avut coarne, coadă și copite, iar partea inferioară a trupului ar fi fost acoperită cu blană.
      Cam așa sunt descriși satirii în mitologia greacă și nu aș putea spune că îmi vine ușor să cred că au existat pe lume astfel de ființe, oricâtă bunăvoință aș avea, zău așa. Totuși, trebuie să acceptăm faptul că în spatele unora dintre mituri se ascunde, de multe ori, și câte un sâmbure de adevăr, iar noi trebuie să încercăm a-l întrezări prin noianul de fantasme ce-l îmbracă. Dacă analizăm și alte scrieri din acea perioadă, aflăm că vânătorii din respectivele zone montane plecau la vânătoare deghizați în animale, după obiceiul acelor vremuri, dar și din necesitatea de a se furișa nevăzuți de către prada pe care urmau să o ucidă cu sulița, cuțitul sau arcul de vânătoare, deci de la distanță mică. Astfel de vânători puteau fi foarte ușor considerați a fi niște creaturi jumătate om jumătate animal, de către locuitorii de la câmpie, neobișnuiți cu vânătoarea, ci doar cu cultivarea pământului. Acești vânători au avut un ecou destul de mare în tradițiile sărbătorilor păgâne ale multor popoare, devenind cu timpul un arhetip al mai multor personaje, cel mai cunoscut dintre ele fiind Cernunos.

      Pan - Zeu considerat, în mitologia greacă de mai târziu, drept protector al turmelor și al păstorilor. Descrierea sa anatomică se suprapune aproape exact peste cea a satirilor, acest lucru observându-se foarte bine din grafica de mai sus. Diferența față de satiri constă în atribuțiile personajului, care fac de altfel și deosebirea între subiectul inițial (satirul, privit ca vânător antic), aparținând realității, și subiectul ulterior (Pan, privit ca Zeu care n-are altă treabă decât să-i protejeze pe alții) aparținând domeniului ficțiunii. Echivalentul său roman era Faunus, care avea deasemeni îndatoriri privind protecția turmelor, îndeosebi a celor de capre, însă se îndeletnicea uneori și cu vânătoarea. Este interesant modul în care toți acești Zei fictivi au fost imaginați de către oameni ca un fel de sclavi ai acestora. Cam cusută cu ață albă treaba asta, dar uite că timp de mii de ani unii oameni chiar au crezut cu tărie în așa ceva... La romani apare și Fauna, imaginată tot după arhetipul satirului, dar despre care nu se știe sigur dacă era soția sau sora lui Faunus. Lupercus a fost identificat ca fiind același cu Faunus.
      Este destul de simplu de observat cum niște posibili vânători din zona montană (satirii) au fost transformați în Zei ai religiilor politeiste. Trebuie să mai spun și faptul că, despre acești Zei citim azi în legende, dar multe mii de ani ei au făcut parte din credința oamenilor și au fost obiect de adorație și închinăciune al religioșilor politeiști.

     
Satan - Este un personaj ce apare doar în religiile monoteiste (adică religiile care au doar un singur Zeu, considerat a fi de natură divină și de obicei privit drept Creator al Lumii). Acest Satan a fost imaginat pe post de reprezentant a tot ceea ce este considerat, de către aceste religii, a fi rău. Probabil ar trebui să ne gândim că acei oameni care au scris textele religioase, cele referitoare la Satan, au fost impresionați de modul în care era prezentat Pan în politeism, că prea l-au reprezentat pe Satan de parcă i-ar fi fost frate geamăn... Într-un fel e de înțeles, pentru un personaj care întruchipează răul aveau nevoie și de o înfățișare corespunzătoare. Mai greu de înțeles este nevoia lor de a speria lumea cu orice preț, chiar și cu prețul de a inventa astfel de personaje...

      Dacă ar fi știut acei vânători, numiți satiri, că vor fi considerați în viitor Zei și apoi vor veni unii care vor spune despre ei că întruchipează răul absolut, numit Satan... Chiar, oare ce-ar fi făcut?



Soarele, Aton, Akhenaton și cultul zeului unic (monoteism)

      
Aten sau Aton - Pentru vechii egipteni, chiar dacă unii erau păgâni, iar alții politeiști, Aton nu reprezenta, la început,  altceva decât numele dat discului solar, pe care-l considerau a fi doar un aspect al Soarelui, adică unul din modurile în care poate fi acesta considerat. Soarele (RA) în plenitudinea sa avea mai multe aspecte, forma de disc (sub care era văzut pe bolta cerească), capacitatea de a lumina și puterea de a încălzi. Oamenii, observându-l și înțelegând că viața depinde într-o măsură destul de mare de acest astru, l-au considerat sacru (adică având o importanță deosebită) și i-au atribuit titulatura de Zeu, ca simbol cosmic. Nefiind om la originea sa și conform concepției păgâne asupra zeilor, a fost necesar ca aspectului numit Aton, să i se asocieze un simbol grafic - discul cu raze în partea sa inferioară. Deci, în concluzie, Aton era un aspect al Zeului RA, dar considerat el însuși a avea atributele unui Zeu păgân. În perioada imediat următoare, preponderent politeistă, în care simbolurile păgâne încep să fie considerate divinități, Aton suferă consecințele aceleiași transformări, ajungând în final să fie adorat ca zeitate unică, atotputernică și creatoare a lumii.

Aten

      Akhenaten sau Akhenaton - Omul care a creat un nou tip de religie, monoteistă. A urcat pe tronul Egiptului în anul 1379 î.e.n. ca faraon, sub numele de Amenhotep IV din dinastia a XVIII-a și fiu al faraonului Amenhotep III și al reginei Tiye. În al cincilea an al domniei sale, îl declară pe Aton ca fiind Zeul suprem al Egiptului și își schimbă numele în Akhenaton (spiritul lui Aton), permițând totodată și existența cultelor dedicate altor zei. În același an, pune și temelia unui nou oraș, pe care-l declară capitală, numit Akhenaton (orizontul lui Aton) și dedicat în exclusivitate cultului lui Aton (atenism). Azi, acest oraș este cunoscut sub numele de Amarna. În al nouălea an, întărește și mai mult cultul lui Aton, declarându-l Zeu unic, atotputernic și creator al Universului, interzicând în același timp cultele celorlalți zei. Focalizarea sa asupra cultului lui Aton devine atât de intensă încât permite doar folosirea cuvântului Zeu, pluralul fiind o blasfemie. Îi dedică Zeului chiar și un imn, intitulat ”Marele imn pentru Aton”. Și uite așa, un simbol păgân, care reda forma Soarelui pe cer, a ajuns în monoteism să fie considerat ca divinitate supremă și creatoare a Universului...


Acasa

Sabatul Geea      Sabatul Geea 
Sabatul Echinocțiului de primăvară     Sabatul Echinocțiului de primăvară
Sabatul Focului      Sabatul Focului
Sabatul Solstitiului de vara      Sabatul Solstițiului de vară
Sabatul Cronos      Sabatul Cronos
Sabatul Echinoctiului de toamna      Sabatul Echinocțiului de toamnă
Sabatul Mortilor      Sabatul Morților
Sabatul Solstitiului de iarna      Sabatul Solstițiului de iarnă

Magie pagana      Site dedicat magiei păgâne


Un loc sacru din cetatea Sarmizegetusa Regia, în care Zeii erau respectați și cinstiți.